Osteoporoza

Definitie

Osteoporoza este o afectiune endocrina caracterizata prin scaderea densitatii minerale osoase si deteriorarea microarhitecturii tesutului osos, ce duc la fragilitate osoasa si cresterea riscului de fractura. Este o problema de sanatate publica, cu un impact imens asupra calitatii vietii pacientilor. Din pacate prea putini pacienti sunt diagnosticati si, in consecinta, beneficiaza de un tratament corespunzator.

Cauze:

Osteoporoza este rezultatul unor combinatii de factori care afecteaza densitatea mineral osoasa si microarhitectura oaselor. Principala cauza de aparitie a osteoporozei este scaderea nivelului de estrogeni la femei dupa menopauza si de testosteron la barbati odata cu inaintarea in varsta. Exista si forme secundare de osteoporoza, cum ar fi cele intalnite in anorexia nervoasa, deficitul de vitamina D si hipocalcemia, anumite boli endocrine (hipertiroidism, hiperparatiroidism, sindrom Cushing, acromegalie, deficitul de hormon de crestere, diabetul zaharat, insuficienta corticosuprarenaliana), precum si anumite boli sistemice (poliartrita reumatoida, boala cronica de rinichi, boala inflamatorie intestinala, osteogeneza imperfecta, sindromul Marfan etc). In plus, utilizarea prelungita a unor medicamente pentru tratamentul bolilor cronice (glucocorticoizi, anticoagulantele, anticonvulsivantele, antidepresivele, inhibitorii aromtazei, chimioterapicele etc) este asociata cu un risc crescut de aparitie a osteoporozei. Alti factori de risc cunoscuti sunt consumul de toxice – tutun, alcool sau imobilizarea prelungita.

Semne si simptome

Osteoporoza este o patologie asimptomatica pana la aparitia primei fracturi de fragilitate. Cea mai grava este fractura de sold, ca urmare a morbiditatii sale crescute si a mortalitatii care i se asociaza.

Cum se diagnosticheaza?

Cea mai fiabila metoda de evaluare a densitatii minerale osoase este DXA (absorbtiometria duala cu raze X). OMS a definit osteoporoza pe baza scorului T, dupa cum urmeaza

Normal – scor T mai mare decat -1DSOsteopenie – scor T intre -1DS si -2,5DS
Osteoporoza – scor T mai mic decat -2,5 DS
Osteoporoza severa – scor T mai mic decat -2,5 DS cu fractura de fragilitate

Ce categorii de pacienti trebuie supusi unei examinari DXA?

  1. Toate femeile cu varsta de 65 de ani sau peste.
  2. Toate femeile in postmenopauza care intrunesc unul din urmatoarele criterii:

– antecedente de fracturi de fragilitate
– osteopenie/osteoporoza identificate radiografic
– urmeaza tratament pe termen lung cu glucocorticoizi (mai mult de 3 luni
– greutate corporala redusa
– antecedente familiale de fractura osteoporotica
– menopauza precoce
– fumatoare
– consum excesiv de alcool

3. Toti barbatii cu varsta de peste 70 de ani.

Care este tratamentul?

Obiectivul tratamentului osteoporozei consta in reducerea riscului de fractura si imbunatatirea calitatii vietii.
Managementul include masuri generale privind exercitiul fizic si preventia caderilor, nutritie adecvata (aport proteic corect, suplimentare cu calciu si vitamina D) si tratament farmacologic.

Tratamentul farmacologic include:

Bisfosfonati – Alendronat, Risendronat, Ibandronat, Zoledronat
Hormoni peptidici – Teriparatid
Anticorpi monoclonali – Denosumab
La ce sa ma astept in urma unui consult endocrinologic pentru osteoporoza?

In urma consultului de specialiate, se vor recomanda analize de sange si examinare DXA, in urma carora se va initia tratamentul medicamentos, dupa caz. Fiecare preparat are avantaje si dezavantaje si se initiaza in functie de riscul de aparitie a fracturilor, conform protocolului national. In urma instituirii tratamentului, se recomanda controale periodice la 6 luni si reevaluare DXA la 1-2 ani. Osteoporoza este o boala cronica, tratamentul trebuie urmat pe o perioada indelungata de timp, sau chiar pentru tot restul vietii, dupa caz.

Daca observati simptomele, va rugam sa va adresati cu incredere medicilor endocrinologi din cadrul centrului medical Medexpert, prin medicii nostri specializati si prin echipamentele noastre moderne, oferim cele mai bune tratamente medical pacientilor in domeniul sanatatii.

Contact:
Call center 0264 456 922
Formularul de contact : doresc o programare!

Tulburarea depresiva

Introducere

Depresia reprezinta una dintre cele mai frecvente patologii psihiatrice regasite in populatia generala, alaturi de tulburarile anxioase. Prevalenta simptomelor depresive se estimeaza a se situa in jurul valorii de 30%, femeile fiind mai frecvent afectate decat barbatii.

Semne si simptome

Semnele si simptomele tulburarii depresive se grupeaza in patru categorii majore:

1. Simptome afective: dispozitia depresiva care se caracterizeaza prin tristete persistenta cu o durata de minim doua saptamani si care este nemotivata ( ceea ce o deosebeste de reactia de doliu). De asemenea, se asociaza si o pierdere a placerii sau a interesului pentru activitati care anterior au fost considerate placute, o lipsa a motivatiei, anxietate care poate varia in intensitate de la usoara pana la aparitia atacurilor de panica, iritabilitate sau irascibilitate.
2. Simptome cognitive: se caracterizeaza prin tulburari de concentrare, tulburari de memorie, indecizie, scaderea stimei de sine, pesimism asupra viitorului, idei de culpabilitate nejustificate sau devalorizare, lipsa de speranta si ideatie suicidara ( sunt prezente pana la doua treimi dintre cei cu tulburare depresiva).
3. Simptome psihomotorii: fie lentoare psihomotorie care se caracterizeaza prin miscari lente, gestica si mimica redusa, comunicare dificila, sau din contra, agitatie psihomotorie.
4. Simptome somatice: lipsa reactivitatii emotionale ( adica incapacitatea de a se bucura la un eveniment placut), fatigabilitate marcata, accentuarea matinala a dispozitiei depresive, scaderea poftei de mancare sau scadere semnificativa in greutate ( cu mai mult de 5% din greutatea corporala in decurs de o luna), tulburari de somn sau trezirea cu doua ore inainte de ora obisnuita, scaderea libidoului, acuze dureroare multiple sau simptome somatice multiple.

Gradele de severitate

Exista mai multe grade de severitate ale depresiei, in functie de numarul de simptome prezente si de gradul de afectare a functionalitatii individului.
Depresia usoara: se caracterizeaza prin dispozitie depresiva sau pierderea interesului sau a placerii insotite de cateva simptome aditionale ( in jur de 2-3 simptome). Persoana resimte o anumita dificultate in efectuarea activitatii cotidiene sau profesionale, insa de obicei aceasta nu este intrerupta.
Depresia moderata: se caracterizeaza printr-un numar mai mare de simptome aditionale si o afectare considerabila a functionalitatii persoanei. Persoana cel mai probabil nu va fi capabila sa isi desfasoare activitatea profesionala si cotidiana.
Depresia severa: majoritatea simptomelor specifice depresiei sunt prezenta si persoana este incapabila sa isi desfasoare activitatea. De asemenea, ideatia suicidara poate fi prezenta, alaturi de alte simptome precum: idei delirante sau chiar si halucinatii. Necesita spitalizare in majoritatea cazurilor.

Subtipurile tulburarii depresive

In functie de simptomatologia dominanta, se remarca urmatoarele subtipuri:

– Depresia atipica: dispozitia depresiva este insotita de hipersomnie ( nevoie crescuta de somn), hiperfagie ( pofta de mancare crescuta) si de senzatia de greutate, ,,ca de plumb’’ la nivelul membrelor superioare si inferioare.
-Depresia melancolica: sunt prezente cel putin patru simptome somatice, insotite de o stare sufleteasca aparte de tristete, diferita de tristetea resimtita cu ocazia decesului unei persoane dragi. De asemenea, persoana nu este capabila sa simta bucurie cu ocazia unor evenimente placute. Culpabilitatea resimtita poate fi semnificativa.
-Depresia catatonica: o forma de depresie care se caracterizeaza printr-o inhibitie psihomotorie marcata. Persoana poate sta timp indelungat in aceasi pozitie, refuza sa vorbeasca, sa se alimenteze, sa comunice. Pot aparea si episoade de agitatie psihomotorie marcata. Exista riscul malnutritiei, aparitiei de escare sau a emboliei pulmonare datorita inhibitiei motorii.
-Depresia sezoniera: reprezinta depresia care apare periodic, corelata cu o perioada a anului, in principal toamna sau iarna si dispare in celelalte perioade ale anului.
-Distimia: o stare depresiva mai putin severa, insa cu durata indelungata ( minim 2 ani).
-Depresia cu debut postpartum: este un episod depresiv care debuteaza in maxim 4 saptamani de la nasterea unui copil.
-Depresia cu elemente psihotice: este un episod depresiv sever, in care apar idei delirante ( convingeri pe care pacientul le considera reale, in ciuda neverosimilitatii acestora sau a dovezilor contrarii- de exemplu: convingerea ca este responsabil de toate necazurile lumii) sau halucinatii ( de exemplu: aude vocea lui Dumnezeu care il condamna pentru diverse greseli).

Evolutie si prognostic

Netratata, tulburarea depresiva interfera semnificativ cu functionalitatea individului, avand ca rezultat scaderea eficientei profesionale, alterarea relatiilor sociale si familiale, retragerea individului, neglijarea igienei persoanale si a atributiilor, conflicte intrafamiliale sau maritale care pot duce inclusiv la divort, consum de substante psihoactive (inclusiv consum crescut de alcool). Ideatia suicidara si tentativele suicidare sunt frecvente la acesti indivizi. Aproximativ 15% dintre persoanele cu tulburare depresiva mor prin suicid. Sexul masculin, varsta peste 45 ani , sentimentele de culpabilitate, de autoacuzare, stima de sine scazuta, o stare sufleteasca de suferinta si nevoia de gasire a unei solutii de rezolvare a suferintei sufletesti reprezinta factori de risc asociati cu suicidul.
Evolutia tulburarii depresive sub tratament este in general favorabila, un procent semnificativ dintre pacienti ating remisiunea. Recaderile de-a lungul vietii sunt insa posibile. Cu cat diagnosticul si tratamentul se instituie mai precoce, cu atat prognosticul pacientilor cu tulburare depresiva este mai favorabil. Complianta la tratament este , de asemenea, foarte importanta, pacientii complianti au sanse crescute de remisiune completa a simptomatologiei si un risc mai scazut de recadere.

Tratament

Abordarile terapeutice variaza in functie de severitatea bolii, caracteristicile individuale ( varsta, sex, boli somatice asociate) si simptomatologia clinica . Tratamentul implica terapia farmacologica si interventiile psihologice ( terapia cognitiv-comportamentala fiind cea mai recomandata)
Depresia usoara in general nu necesita tratament medicamentos, psihoterapia fiind suficienta. Daca psihoterapia este ineficienta sau insuficienta, atunci se recurge la terapie farmacologica.
Formele moderate si severe necesita terapie medicamentoasa.
Dintre clasele de medicamente folosite se numara:
Antidepresivele: exista mai multe clase de antidepresive, cele mai folosite fiind cele din clara ISRS ( inhibitorii selectivi de recaptare a serotoninei). Reprezentanti ai clasei sunt: escitalopram ( cipralex), sertralina ( serlift, zoloft), paroxetina ( paxetin), fluoxetina ( prozac) etc. Sunt preparate care nu provoaca dependenta si sunt bine tolerate. Se pot utiliza si alte antidepresive, apartinand altor clase, in functie de raspunsul terapeutic si de simptomatologia clinica: mirtazapina, trazodona ( trittico), venlafaxina ( alventa), duloxetina, tianeptina ( coaxil) etc.
Anxioliticele: se pot folosi ca adjuvante pentru perioade scurte de timp, pana la debutul actiunii antidepresivelor. Cel mai frecvent se utilizeaza benzodiazepinele. NU se recomanda utilizarea acestora pentru mai mult de 6 saptamani datorita riscului de aparitie a dependentei.
Antipsihoticele: dintre cele mai utilizate se numara olanzapina si quetiapina. Se folosesc in caz de episod depresiv sever, rezistent la tratament sau in caz de existenta a simptomelor psihotice.

Anxietatea

Anxietatea reprezinta una dintre cele mai frecvente simptome din practica medicala. Ea se poate manifesta in varii situatii, fiind descrisa ca o stare de neliniste, de anticipare a unui pericol real sau presupus ( de exemplu nelinistea si frica generate de spatii inchise de teama ca nu vor putea evada in caz de un pericol, sau de zborul cu avionul de teama ca acesta se va prabusi) , de ingrijorare excesiva cu privire la o varietate de situatii sau evenimente ( exemplu: sentimentul ca urmeaza sa se intample ceva rau la serviciu), o teama nedefinita sau tensiune permanenta si o capacitate de concentrare scazuta. In marea majoritate a cazurilor se asociaza cu simptome somatice precum ameteli, senzatia de slabiciune, palpitatii, transpiratii, parestezii ( senzatia de furnicaturi la nivelul mainilor), discomfort digestiv.

O multitudine de afectiuni medicale si psihiatrice se pot manifesta, printre altele, prin anxietate.

Afectiunile cardiace ( infarct miocardic, tulburari de ritm etc.), endocrinologice ( exemplu hipertiroidia), gastrointestinale, neurologice se prezinta foarte frecvent cu simptome de anxietate. De asemenea, majoritatea afectiunilor psihiatrice pot sa cuprinda in tabloul clinic simptome de anxietate.

Anxieatetea in diverse patologii psihiatrice

 Fobiile si alte tulburari anxioase au ca si simptom central anxietatea. Fobiile reprezinta o frica nejustificata fata de anumite situatii si obiecte specifice, inofensive care nu produc astfel de reactii la majoritatea populatiei ( de exemplu: frica de spatii inchise, de injectii, de animale, de furtuna, de obiecte ascutite etc). Expunerea sau anticiparea expunerii la astfel de situatii sau obiecte produce anxietate marcata care poate determina aparitia unui atac de panica. Tulburarea de anxietate generalizata reprezinta o stare permanenta de tensiune, de ingrijorare excesiva si preocupare cu privire la o gama variata de situatii sau evenimente ( exemplu: preocupare cu privire la sanatatea celor dragi, cu performanta profesionala etc.).

Tulburarile depresive asociaza intr-o proportie considerabila simptome anxioase ( pana la 90% dintre cei cu tulburare depresiva) si pot varia in gravitate de la usoare pana la severe, incapacitante. Persoana experimenteaza o stare tensiva permanenta, ,,de stat ca pe ghimpi’’, se simte neobisnuit de nelinistita, este in permanenta ingrijorata si se teme ca se poate intampla ceva rau sau isi poate pierde autocontrolul. Anxietatea asociata cu depresia este un factor de prognostic negativ, scazand raspunsul la tratament, prelungind durata afectiunii si crescand riscul de suicid.

Tulburarile psihice in legatura cu stresul acut sau cronic ( Stresul acut, tulburarea de stres post-traumatica, tulburarile de adaptare) au printre simptomele caracteristice si anxietatea. Apar ca urmare a unui eveniment psihotraumatic major ( de exemplu razboi, catastrofe naturale, moartea unei persoane foarte apropiate, viol, tortura etc) sau ca urmare a unei modificari majore survenite in viata individului ( exemplu: pierderea locului de munca, divort, emigrarea etc.).

Tulburarea bipolara, in special tulburarea bipolara II ( episoade hipomaniacale care alterneaza cu episoade depresive) se asociaza intr-o proportie crescuta ( aproximativ 75 % dintre cazuri) cu simptome anxioase si pot sa preceada debutul episodului depresiv sau hipomaniacal/maniacal. Indivizii cu

Consumul de alcool sau alte substante psihoactive: anxietatea reprezinta un simptom frecvent asociat consumului de substante psihoactive ( inclusiv alcool). In cantitati mici, alcoolul este un anxiolitic (adica diminua anxietatea), multe persoane recurgand la consum tocmai pentru acest efect, insa in cantitate mare si mai ales in cazul in care s-a dezvoltat dependenta alcoolica, persoana poate experimenta anxietate marcata. Anxietatea poate fi extrem de intensa in cazul sevrajului alcoolic. Consumul altor substante psihoactive se poate asocia cu anxietate. Consumul de stimulente ( cocaina, amfetamine etc.) sau halucinogene ( LSD, MDMA etc.) pot produce anxietate foarte marcata si aparitia atacurilor de panica ( o frica extrema debutata brusc si asociata cu senzatia de moarte iminenta, ca urmeaza sa isi piarda mintile, sa innebuneasca sau sa faca infarct). Anxietatea este caracteristica si sevrajului la substante sedative, hipnotice si anxiolitice, dezvoltandu-se in momentul intreruperii consumului acestor substante, un consum care a fost prelungit si in doza mare.

Tulburarile psihotice pot asocia anxietate, aceasta fiind rezultatul convingerilor eronate (delirante) sau a halucinatiilor. O persoana care are convingerea ca este urmarita, prejudiciata sau prezinta halucinatii auditive defaimatoare va prezenta in permanenta o stare de tensiune, frica sau neliniste, ca rezultat direct al  acestor idei sau halucinatii.

Tratamentul anxietatii

 Este foarte important de retinut faptul ca anxietatea reprezita un simptom psihiatric, ci nu o tulburare psihica propriu-zisa. Ea poate sa apara asociat multor tulburari psihiatrice si somatice, prin urmare un diagnostic corect se impune inainte de a stabili o schema terapeutica optima. Tratamentul difera in functie de patologia psihica subiacenta.

Anxioliticele reprezinta o clasa de substante care diminua anxietatea, cele mai cunoscute sunt cele din clasa benzodiazepinelor ( lorazepam- anxiar, alprazolam-xanax, bromazepam etc.) avand avantajul unui debut rapid al actiunii. Este important de retinut faptul ca aceste medicamente trebuie utilizate pentru scurte perioade de timp ( maxim 4-6 saptamani) datorita riscului crescut de aparitie a dependentei. Reprezinta un tratament simptomatic, inlaturand eficient anxietatea, insa fara sa trateze cauza subiacenta, responsabila de aparitia anxietatii. Prezinta utilitate pentru scurte perioade de timp, pana cand medicamentele care tintesc mecanismele etiopatogenice subiacente ( adica cele care tintesc cauza anxietatii sau trateaza boala psihica asociata cu anxietatea) incep sa isi faca efectul.

In functie de patologia psihiatrica asociata cu anxietatea se poate opta pentru tratament cu:

Psihoterapia ( asociata sau nu cu medicatia) si-a dovedit eficienta in tratamentul fobiilor, a tulburarii de anxietate generalizata, a episoadelor depresive usoare sau a adictiilor ( consumului de substante psihoactive).

Antidepresivele ( si mai ales cele cu proprietati anxiolitice) reprezinta principala optiune terapeutica in tulburarea depresiva si in tulburarile asociate cu stresul.

Anxioliticele care nu prezinta risc de dependenta ( pregabalin, gabapentina, buspirona) reprezinta o optiune sigura pentru tratamentul tulburarii de anxietate generalizata, avand in vedere ca nu produc dependenta asemenea benzodiazepinelor.

Antipsihoticele se folosesc in cazul tulburarilor psihotice, a tulburarilor in legatura cu stresul ( in formele severe) sau in tulburarea bipolara.

Timostabilizatoarele isi dovedesc utilitatea in tratamentul tulburarii bipolare, ca adjuvante in tratamentul adictiilor sau al tulburarilor psihotice.

Rinosinuzita

Rinosinuzita este o inflamatie a mucoasei nazale si a sinusurilor paranasale, care poate fi cauzata de o infectie bacteriana, virala sau fungica, alergii sau alti iritanti. Aceasta afectiune poate afecta persoane de toate varstele si poate fi acuta sau cronica.

Simptome:

Simptomele rinosinuzitei pot varia in functie de tipul si severitatea inflamatiei.
In general, simptomele pot include:

– Congestia nazala: Infundarea nasului din cauza inflamatiei mucoasei nazale;
– Secretii nazale: Secretii nazale groase, care pot fi transparente, galbene sau  verzi;
– Durerea sau presiunea faciala: Durere sau presiune in jurul ochilor, obrajilor, fruntii sau nasului;
– Durere de cap: Durere de cap  adesea resimtita in zona fruntii sau a sinusurilor;
– Scaderea simtului mirosului: Pierderea partiala sau totala a mirosului;
– Tusea: Tuse care se agraveaza noaptea sau dimineata;
– Oboseala: Senzatie de oboseala si epuizare;
– Febra : Febra poate aparea in cazurile de infectie bacteriana acuta.

Cauze:

Exista mai multe cauze posibile ale rinosinuzitei inclusiv:

– Infectii virale: Raceala comuna este cea mai frecventa cauza de rinosinuzita acuta;
– Infectii bacteriene: Bacteriile pot provoca rinosinuzita, mai ales daca simptomele
persista mai mult de 10 zile;
– Infectii fungice: Acestea sunt mai rare si apar de obicei la persoanele cu un sistem imunitar slabit;
– Alergii: Alergia la polen, praf sau alte substante pot duce la inflamatia sinusurilor;
– Iritanti: Fumul de tigara, produsele de curatenie, poluarea aerului si alte substante iritante pot provoca rinosinuzita;
– Probleme structurale: Deformarile septului nazal sau polipii nazali pot contribui la blocarea sinusurilor si la inflamatie.

Diagnostic:

Medicul va incepe prin evaluarea simptomelor raportate de pacient si efectuarea urmatoarelor proceduri:

– Examinarea clinica: Medicul va examina nasul si fata pacientului, utilizand un otoscop sau un endoscop nazal pentru a vizualiza interiorul cavitatii nazale;
– Teste imagistice: In cazurile severe sau cronice, medicul poate recomanda imagistica prin tomografie computerizata (CT) sau rezonanta magnetica (IRM) pentru a evalua sinusurile;
– Teste de alergie: Daca se suspecteaza o rinosinuzita alergica se recomanda ex alergologic, iar medical alergolog poate efectua teste de alergie pentru a identifica alergenii specifici;
– Culturi de secretii nazale: In cazurile de rinosinuzita bacteriana, medicul poate preleva o proba de secretie nazala pentru a identifica bacteriile cauzatoare si a determina tratamentul adecvat.

Tratamentul:

Tratamentul rinosinuzitei depinde de cauza subiacenta si poate include:

– Decongestionante nazale: Medicamentele decongestionante pot ajuta la reducerea inflamatiei si a congestiei nazale;
– Corticosteroizi nazali: Spray-urile nazale cu corticosteroizi pot reduce inflamatia mucoasei nazale;
– Antibiotice: In cazurile de rinosinuzita bacteriana, medicul poate prescrie antibiotice. Este important sa urmati cu atentie indicatiile medicului cu privire la durata si dozajul tratamentului;
– Antihistaminice: Pentru rinosinuzita alergica, antihistaminicele pot ajuta la reducerea simptomelor alergice;
– Irigarea nazala: Spalarea nazala cu solutie salina poate ajuta la curatarea sinusurilor si la reducerea inflamatiei;
– Interventii chirurgicale: In cazurile cronice sau recurente, medicul poate recomanda interventii chirurgicale, cum ar fi drenajul sinusurilor sau corectarea problemelor structurale.

Preventie:

Iata cateva sfaturi care va pot ajuta sa preveniti rinosinuzita:

– Evitati expunerea la alergenii cunoscuti: Identificati si evitati alergenii care va provoaca simptome;
– Mentineti o buna igiena a mainilor: Spalati-va pe maini frecvent pentru a preveni raspandirea virusurilor si bacteriilor;
– Folositi un umidificator: Mentinerea unui nivel adecvat de umiditate in aer poate ajuta la prevenirea uscarii si iritarii mucoasei nazale;
– Evitarea fumatului si a expunerii la fum: Fumul de tutun poate irita si inflama mucoasa nazala si sinusurile;
– Tratati alergiile: Gestionati simptomele alergice cu medicamente prescrise de medic pentru a preveni inflamatia cronica a sinusurilor;
– Beti multe lichide: Hidratarea adecvata ajuta la mentinerea fluiditatii secretiilor nazale si previne blocarea sinusurilor.

Daca suspectati ca aveti rinosinuzita, va rugam sa consultati un medic O.R.L. din cadrul clinicii Medexpert pentru a primi un diagnostic si  tratamentul adecvat.
Ai nevoie de mai multe informatii sau doresti o programare pentru o consultatie?
Nimic mai simplu! Echipa Medexpert va sta la dispozitie oricand sa va ajute!
Contacteaza call center Medexpert: 0264 456 922, sau acceseaza formularul de contact: AICI 

Vertijul

Vertijul este o senzatie falsa de miscare sau rotire, care poate fi cauzata de diverse afectiuni ale urechii interne, ale nervului vestibular sau ale creierului. Este o problema frecventa in randul pacientilor care se prezinta la medicul ORL. Vertijul poate afecta persoane de toate varstele, dar este mai frecvent la adulti si varstnici.

Simptome:

Simptomele vertijului pot varia in functie de cauza si severitatea afectiunii. In general, simptomele pot include:

– Senzatia de rotatie: Pacientii descriu adesea senzatia ca totul in jurul lor se invarte sau ca ei insisi se invart.

– Greata si varsaturi: Senzatia de vertij poate fi insotita de greata si, uneori, de varsaturi.

– Pierderea echilibrului: Pacientii pot avea dificultati in a-si mentine echilibrul, ceea ce poate duce la caderi.

– Dureri de cap: Vertijul poate fi insotit de dureri de cap, in special in cazurile asociate cu migrene.

– Probleme de auz: In unele cazuri, pacientii pot avea probleme de auz, cum ar fi tiuitul in urechi (tinitus) sau pierderea temporara a auzului.

– Transpiratie si anxietate: Vertijul poate provoca transpiratie excesiva si senzatie de anxietate.

Cauze:

Exista mai multe cauze posibile ale vertijului, inclusiv:

– Vertij paroxistic pozitional benign (VPPB): Este cea mai comuna cauza de vertij si este rezultatul deplasarii cristalinelor de calciu din urechea interna.

– Nevrita vestibulara: Este o inflamatie a nervului vestibular, de obicei cauzata de o infectie virala.

– Boala Ménière: Este o afectiune a urechii interne care provoaca episoade recurente de vertij, pierdere de auz, tinitus si senzatie de plenitudine in ureche.

– Migrena vestibulara: Este un tip de migrena care poate provoca vertij si alte simptome vestibulare.

– Labirintita: Este o infectie sau inflamatie a labirintului urechii interne, care poate afecta atat auzul, cat si echilibrul.

Diagnostic:

Medicul va incepe prin a evalua simptomele raportate de pacient si poate efectua urmatoarele proceduri:

– Examinarea clinica: Medicul va efectua o examinare fizica detaliata, inclusiv a urechilor, ochilor si a sistemului nervos.

– Teste de echilibru: Teste specifice, cum ar fi testul Romberg, testul de mers in tandem si manevra Dix-Hallpike, pot ajuta la diagnosticarea vertijului.

– Audiometrie: Testele auditive pot ajuta la identificarea eventualelor probleme de auz asociate cu vertijul.

– Teste imagistice: In cazurile complexe, medicul poate recomanda imagistica prin rezonanta magnetica (IRM) sau tomografia computerizata (CT) pentru a evalua structurile interne ale urechii si ale creierului.

Tratamentul:

Tratamentul vertijului depinde de cauza subiacenta si poate include:

– Medicamente: Medicamentele antivertiginoase, cum ar fi meclizina, si antiemeticele pot ajuta la controlul simptomelor de vertij si greata.

– Reabilitare vestibulara: Terapia fizica specifica poate ajuta la ameliorarea vertijului prin antrenarea sistemului vestibular.

– Manevre de repozitionare: Manevrele Epley si Semont sunt tehnici folosite pentru a trata VPPB prin repozitionarea cristalinelor de calciu in urechea interna.

– Interventii chirurgicale: In cazurile severe de boala Ménière sau alte afectiuni, medicul poate recomanda interventii chirurgicale pentru a imbunatati simptomele.

Preventie:

Desi nu toate formele de vertij pot fi prevenite, urmatoarele masuri pot ajuta la reducerea riscului de episoade:

– Evitarea miscarilor bruste ale capului: Aceasta poate ajuta la prevenirea episoadelor de vertij la pacientii cu VPPB.

– Gestiunea stresului: Stresul poate agrava simptomele de vertij, deci tehnicile de relaxare pot fi benefice.

– Mentinerea unei bune sanatati cardiovasculare: Exercitiile regulate si o dieta sanatoasa pot ajuta la prevenirea vertijului asociat cu problemele circulatorii.

– Evitarea consumului  excesiv de sare, cafeina si alcool: Acestea pot agrava simptomele in boala Ménière.

Daca suspectati ca aveti vertij, va rugam sa consultati un medic ORL din cadrul clinicii Medexpert pentru a primi un diagnostic si un tratament adecvat.

Pentru lista completa de servicii si pentru o programare va rugam sa sunati la call center Medexpert – 0264 456 922 sau puteti completa formularul de programare apasand AICI!

Hashimoto-thyreoiditis

Hashimoto-thyreoiditis, mas neven kronikus autoimmun thyreoiditis, egy kronikus pajzsmirigybetegseg, amely akkor alakul ki, amikor a szervezet immunrendszere megtamafja a pajzsmirigy szovetet. Gyakran fordul elo noknel, 20-40 eves kor kozott, de minden eletkorban elofordulhat, beleertve a gyermekeket is.

Mi okozza ezt a betegseget?

A Hashimoto-thyreoiditis egy autoimmun reakcio kovetkezteben alakul ki, amikor a szervezet immunrendszere idegen testkent azonosítja a pajzsmirigy szovetet, es elkezdi termelni azokat az ellenanyagokat, amelyek tamadjak a pajzsmirigyet. Ennek az autoimmun reakcionak az okai nem teljesen ismertek, de genetikai es a kornyezet tenzeyok is fontos szerepet jatszhatnak benne. Emellett gyakran osszefugg mas autoimmun betegsegekkel.

Milyen tunetei vannak?

A Hashimoto-thyreoiditis tunetei valtozoak. A leggyakoribb tunetek a kovetkezok:

  • Faradtsag;
  • Sulynovekedes vagy sikertelen fogyas;
  • Fazekonysag;
  • Szaraz bor, torekeny kormok, torekeny haj;
  • Menstruacio zavarok;
  • Hangulat ingadozasok, depresszio;
  • Memoriazavarok.

A Hashimoto-thyreoiditis diagnozisat a tunetek alapjan es a vervizsgalatokkal allapítjak meg, a pajzsmirigy hormonok  (TSH, FT4) es a pajzsmirigy antitestek (anti-tiroxidaz es anti-thyreoglobulin) merese altal.

A pajzsmirigy ultrahangvizsgalata meghatarozza a pajzsmirigy meretet es szerkezetet. A pajzsmirigy terfogata lehet normalis, novekedett vagy csokkent.

 Mi a kezelese?

Azoknak, akiknel a pajzsmirigy mukodese kezdetben normalis, nincs szukseg helyettesíto kezelesre, de rendszeres ellenorzest igenyelnek, mert gyakran a betegseg a hipotireozis fele halad (a pajzsmirigy keptelen elegendo hormont termelni). Amikor kialakul a hipotireozis, szukseg van pajzsmirigy hormonra- levotiroxinra, a hormonhiany kijavítasara. A betegeknek altalaban eletuk vegeig folytatniuk kell a kezelest. Emellett fontos rendszeresen ellenorizni a hormonszinteket.

A Hashimoto-thyreoiditis egy autoimmun betegseg, amely a pajzsmirigy mukodeset befolyasolja, es jelentos hatassal lehet ay eletminosegere. A korai diagnozis es a megfelelo kezeles segítsegevel a legtobb erintett szemely sikeresen kezelheti ezt a pajzsmirigyproblemat es normalis eletet elhet. Ha valaki olyan tuneteket tapasztal, amelyek a Hashimoto-thyreoiditiszre utalnak, fontos az orvosi segítseg keres es endokrinologus szakember felkeresese a megfelelo ertekeles es kezeles erdekeben.

Kerjuk, latogasson el egy endokrinologushoz a helyes diagnozis es az egyeni kezeles erdekeben kattinson ide!

Cikk – Dr. Csilla Eva Rusu

Tiroidita Hashimoto

Tiroidita Hashimoto, cunoscuta si sub numele de tiroidita cronica autoimuna, este o afectiune tiroidiana cronica care apare atunci cand sistemul imunitar al organismului ataca glanda tiroida. Este mai frecventã la sexul feminin, dar poate aparea la toate varstele, inclusiv la copii.

 Care este cauza?

Tiroidita Hashimoto este cauzata de o reactie autoimuna in care sistemul imunitar al organismului identifica gresit tesutul tiroidian ca pe un corp strain si incepe sa produca anticorpi care ataca tiroida. Cauzele exacte ale acestei reactii autoimune nu sunt pe deplin intelese, dar factori genetici si mediul pot juca un rol important. De asemenea s-a observat asocierea frecventa cu alte boli autoimune.

Care sunt semnele si simptomele?

Simptomele tiroiditei Hashimoto pot varia de la usoare la severe. Cele mai comune simptome sunt:

  • oboseala
  • crestere in greutate
  • sensibilitate la frig
  • piele uscata, unghi fragile, par fragil
  • menstruatii abundente sau prelungite
  • tulburari de dispozitie, depresie
  • tulburari de memorie.

Diagnosticul tiroiditei Hashimoto se realizeaza prin examen clinic si prin determinarea functiei tiroidiene (TSH, FT4) si anticorpii specifici pentru tiroida (anticorpii anti-tiroidperoxidaza si anti tireoglobulina). La pacientii cu tiroidita Hashimoto functia tiroidiana variaza, de la normofunctie la hipofunctie tirodiana (scaderea sintezei hormonilor tiroidieni). In unele cazuri apare hipertiroidismul tranzitor manifestat prin agitatie, irascibilitate, scadere ponderala, palpitatii, transpiratii, tremor.

Ecografia tiroidiana evalueaza dimensiunea si structura glandei tiroidiene. Volumul tiroidian poate fi normal, crescut sau scazut. Structura de regula este hipoecogenã, inomogena.

Care este tratamentul tiroiditei Hashimoto?

In fazele initiale cand functia tiroidiaa este normala nu este necesar de tratament substitutiv, insa necesita monitorizarea regulata a functiei, deorece de cele mai multe ori evolutia este spre hipotiroidism (incapacitatea glandei tiroide a sintetiza suficienti hormoni). Cand se instaleaza hipotirodismul este necesar tratmament cu hormoni tiroidieni, precum levotiroxina, pentru a corecta deficienta hormonala. Pacientii vor trebui sa continue tratamentul pe toata durata vietii pentru a mentine nivelurile hormonilor tiroidieni in limite normale. De asemenea, este important sa se monitorizeze in mod regulat nivelurile hormonale si sa se ajusteze dozele de medicamente, daca este necesar.

Tiroidita Hashimoto este o boala autoimuna care afecteaza tiroida si poate avea un impact semnificativ asupra calitatii vietii pacientilor. Cu diagnosticare precoce si tratament adecvat, majoritatea persoanelor afectate pot gestiona cu succes aceasta afectiune tiroidiana si sa duca o viata normala.

Programati-va la consult endocrinologic pentru diagnostic corect si tratament individualizat prin formularul nostru de contact: apasa aici!

 

Alopecia areata

Alopecie este termenul medical ce desemneaza caderea sau lipsa parului.  Exista multiple cauze care pot fi responsabile de aparitia unei alopecii,  fie localizate la nivelul zonelor cu par,  fie sistemice.  O cauza comuna  este reprezentata de Alopecia areata , intalnita cu o incidenta de 1%-2%, mai frecvent,  in decada a doua sau a treia de viata.  Aceasta reprezinta o forma necicatriceala,  posibil recurenta , de pierdere a parului si poate afecta atat scalpul cat si alte zone(barba,  sprincene,  gene,  axila,  zona pubiana). Nu se cunoaste cauza exacta a acestei boli,  mecanismul de producere fiind in mare parte autoimun si datorat inflamatiei limfocitare din jurul foliculului pilos.

De altfel,  boala se poate asocia cu alte conditii inflamatorii cronice sau autoimune (Dermatita atopica,  Vitiligo,  Boli tiroidiene,  Colagenoze).  Alti factori asociati cu aparitia Alopeciei areata sunt cei genetici (uneori exista istoric familial de Alopecie areata,  incidenta e mai crescuta la cei cu sindrom Down) si cei psihoemotionali (posibilitatea existentei unui stres in  ultimele 6 luni sau asocierii cu Anxietate,  Depresie,  Tulburari de personalitate,  Tulburari paranoide).

Desi sunt activate mecanisme inflamatorii si autoimune perifoliculare,  foliculii pilosi nu sunt distrusi, nu apar modificari cicatriceale si in multe cazuri se produce remisia atat spontan cat si postterapeutic.

Clinic se manifesta,  mai frecvent,  cu debut acut de placi circulare,  lipsite de par, unice(80% din cazuri) sau multiple (7, 7%din cazuri), afectand scalpul si/sau alte zone cu par, asimptomatice. Uneori, placile pot conflua, realizand un aspect reticular, pretand la confuzii cu Alopecia androgenetica feminina. Alteori, placile sunt localizate pe zonele laterale si posterioare ale scalpului, modificand linia de insertie paroasa , realizand forma ofiazica a bolii. In cazuri mai putine,  apare o afectare difuza a scalpului, greu de diferentiat de alte alopecii necicatriceale,  ca Efluviul telogen.

Exista si forme severe , cu o afectare extinsa (peste 50% din suprafata scalpului) sau pierderea in totalitate a parului scalpului-(Alopecia totala) si a celui din celelalte zone cu par (Alopecia universala). Trebuie semnalat faptul ca atat in formele usoare cat si in cele severe impactul emotional asupra pacientului este considerabil, scazand calitatea vietii. Diagnosticul  se bazeaza pe aspectul clinic, dermatoscopia putand aduce, uneori, noi argumente(aspecte specifice de peri rupti in semn de exclamare, puncte galbene la nivelul orificiilor foliculare, puncte negre). Biopsia cutanata e rareori necesara, servind pentru a diagnostica cazuri mai putin tipice.  Trebuie diferentiata de Tricotilomanie , Micoze ale scalpului,  in special la copii, Alopecii cicatriceale de cauze diverse, Alopecia androgenetica, Efluviul telogen.

Evolutia este imprevizibila, durata bolii sau extensia leziunilor fiind variabile de la un bolnav la altul. De multe ori apar recurente , fie dupa oprirea tratamentului, fie la intervale de timp imprevizibile. In formele localizate(afectare sub 50% din suprafata scalpului) remisiunile  sunt frecvente spontane  sau postterapeutice , de obicei in cateva luni. Formele extinse (peste 50%din scalp afectat) si cele severe necesita tratament.

Tratamentul se administreaza topic sau sistemic in functie de caz. Tratamentul topic se face cu corticosteroizi, cele mai bune rezultate obtinandu-se dupa administrarea intralezionala (injectii intradermice sau subcutanate cu Kenalog, Diprophos, etc.  repetate la 4-6 saptamani). Se pot utiliza si creme cu dermatocorticoizi  in special la copii (Fluocinolon acetonid, Diprosone) sau  Clobetazol propionat la adulti. Local se mai poate administra Antralina , Cignolina in concentratii de 0, 2-1%.

Un alt medicament utilizat topic este Minoxidilul folosit in concentratii de  5%, efectul instalandu-se in 12 saptamani, dar necesitand utilizarea prelungita pentru un efect cosmetic acceptabil. Se poate utiliza si crioterapia cu azot lichid. Multe dintre aceste tratamente topice se pot asocia. Pentru cazurile refractare sau extinse se poate utiliza imunoterapia topica cu Difencipron,  agent ce induce o sensibilizare de contact, sau PUVA terapia. In cazul in care nu s-a  obtinut remisia sau in formele severe se administreaza tratament general cu corticosteroizi (Prednison,  puls terapie cu Metilprednisolon), cu atentie la efectele adverse ale acestei terapii.  Alte modalitati de terapie sistemica cu efect imunosupresor sunt Ciclosporina sau Metotrexatul. O terapie noua pentru cazurile severe, la adulti , este  imunoterapiei sistemica cu Baricitinib.

Existenta multiplelor tratamente, grevate de riscul efectelor adverse si al recaderilor,  sugereaza ca  etiologia si   mecanismele de producere a bolii nu sunt pe deplin elucidate. Terapiile noi,  ce actioneaza tintit la nivel molecular, (ex. Baricitinib dar si alte molecule cu administrare topica sau sistemica) sunt in curs de investigare.

Daca suferiti de aceasta boala va rugam sa va adresati specialistilor dermatologi din cadrul centrului medical Medexpert apeland numarul de telefon 0264 456 922 sau puteti solicita o programare online CLICK!

 

 

ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder)

Ce este ADHD la copii?

ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) este o tulburare de dezvoltare a creierului care poate afecta capacitatea copiilor de a se concentra, de a controla impulsurile si de a-si gestiona comportamentul. Copiii cu ADHD pot fi agitati, hiperactivi si pot avea dificultati in a-si pastra atentia asupra activitatilor pe termen lung sau in a finaliza sarcinile.

Simptome

  • Dificultati in a-si mentine atentia;
  • Hiperactivitate si agitatie excesiva;
  • Impulsivitate si dificultati in a controla comportamentul;
  • Dificultati in organizarea activitatilor si in finalizarea sarcinilor;
  • Dificultati in ascultarea sau urmarea instructiunilor;
  • Dificultati in a astepta randul sau in a-si imparti jucariile cu alti copii;
  • Toti copiii pot avea momente in care sunt agitati sau neatenti, dar acestea nu sunt intotdeauna semne de ADHD. Pentru a fi diagnosticat cu ADHD, simptomele trebuie sa fie persistente si sa afecteze capacitatea copilului de a functiona in viata de zi cu zi.

Cauzele

Cauzele exacte ale ADHD nu sunt cunoscute cu exactitate, dar se crede ca este o combinatie intre factori genetici, neurochimici si de mediu.

Factorii genetici par sa joace un rol important in dezvoltarea ADHD. Cercetarile sugereaza ca copiii cu rude apropiate (cum ar fi parintii, fratii sau surorile) cu ADHD sunt mai susceptibili sa dezvolte boala. De asemenea, au fost identificate mai multe gene care pot creste riscul de ADHD.

In ceea ce priveste factorii neurochimici, ADHD a fost asociat cu dezechilibre ale nivelurilor de neurotransmitatori din creier, cum ar fi dopamina, noradrenalina si serotonina. Acesti neurotransmitatori joaca un rol important in reglarea atentiei, comportamentului si emotiilor.

Factorii de mediu care pot contribui la dezvoltarea ADHD includ expunerea la substante toxice (cum ar fi plumbul sau tutunul), nasterea prematura sau cu greutate mica la nastere, traumatisme craniene sau probleme in timpul sarcinii sau nasterii.

Tipuri de ADHD

Exista trei tipuri principale de ADHD la copii, iar fiecare tip are simptome specifice:

Tipul predominant inatent: copiii cu acest tip de ADHD au dificultati in a-si mentine atentia, sunt adesea uitati sau dezorganizati si nu sunt foarte hiperactivi sau impulsivi.

Simptomele specifice includ:

  • Aparitia de greseli in sarcinile scolare sau de acasa, deoarece copilul pierde detaliile sau nu se concentreaza;
  • Dificultati in a-si mentine atentia la activitati care nu sunt interesante sau placute;
  • Pare ca nu asculta atunci cand i se vorbeste direct;
  • Dificultati in organizarea sarcinilor si a activitatilor.

Tipul predominant hiperactiv-impulsiv: copiii cu acest tip de ADHD sunt foarte activi si impulsivi, dar nu au dificultati majore in a-si mentine atentia.

Simptomele specifice includ:

  • Fugarirea prin jurul zonei de joaca sau a casei;
  • Dificultati in a sta nemiscat sau intr-un singur loc, cum ar fi in timpul meselor sau in timpul cursurilor scolare;
  • Aparitia de comportamente impulsive, cum ar fi a vorbi sau a actiona fara a se gandi la consecinte;
  • Dificultati in asteptarea randului sau in a-si imparti jucariile cu alti copii.

Tipul combinat: copiii cu acest tip de ADHD prezinta simptome atat de hiperactiv-impulsive, cat si de inatent. Acesta este cel mai comun tip de ADHD la copii.

Este important sa retineti ca aceste tipuri nu sunt categorii rigide si ca copiii pot prezenta o gama larga de simptome. De asemenea, simptomele pot varia in functie de varsta si de nivelul de dezvoltare al copilului. Un diagnostic precis si un plan de tratament individualizat pot fi obtinute prin consultarea unui medic specialist in ADHD.

Diagnostic

Diagnosticul ADHD implica evaluarea simptomelor si istoricul medical al copilului, precum si obtinerea informatiilor de la parinti, profesori si alti membri ai familiei sau ingrijitori care au interactionat cu copilul.

Nu exista un test unic pentru diagnosticul ADHD, iar diagnosticul se face de obicei pe baza unui set de criterii clinice stabilite de catre organizatiile medicale si de sanatate mintala, cum ar fi Asociatia Americana de Psihiatrie (APA) sau Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS).

Diagnosticul ADHD poate fi facut de catre un medic pediatru, un psiholog sau un psihiatru specializat in tulburari psihiatrice ale copilariei.

Evaluarea poate include:

Evaluarea medicala si fizica: Medicul poate efectua un examen fizic complet pentru a exclude alte afectiuni care pot cauza simptome similare cu cele ale ADHD, cum ar fi probleme de vedere sau de auz, tulburari de somn sau probleme de sanatate mintala comorbida.

Evaluarea psihologica si comportamentala: Aceasta poate include teste de inteligenta, teste de comportament, interviuri cu parintii, profesorii si alte persoane din viata copilului si utilizarea chestionarelor standardizate pentru evaluarea simptomelor ADHD.

Evaluarea familiala si a mediului: Acest lucru poate include discutii cu parintii despre istoricul familial de ADHD sau alte tulburari psihiatrice, precum si despre mediul in care traieste copilul.

Tratament:

Tratamentul ADHD la copii poate include terapia comportamentala, terapia farmacologica sau o combinatie a acestora, in functie de nevoile individuale ale copilului.

Terapia comportamentala: Terapia comportamentala poate ajuta copiii cu ADHD sa invete noi abilitati si tehnici pentru a-si gestiona simptomele si comportamentele. Aceasta poate include:

Terapia comportamentala cognitiva (CBT): aceasta se concentreaza pe invatarea unor tehnici cognitive si comportamentale pentru a ajuta copilul sa isi controleze impulsurile si sa isi imbunatateasca abilitatile sociale si academice.

Terapia comportamentala prin joc: acest tip de terapie implica jocuri si activitati care ajuta copilul sa-si dezvolte abilitatile sociale si sa-si controleze comportamentul.

Consiliere parentala: acesta este un tip de terapie care ajuta parintii sa invete sa gestioneze comportamentele problematice ale copilului si sa isi dezvolte abilitatile de parenting.

Terapia farmacologica: Medicamentele pot fi prescrise copiilor cu ADHD pentru a ajuta la reducerea simptomelor si a imbunatati functionarea academica si sociala. Cele mai frecvent prescrise medicamente pentru ADHD sunt stimulantele, cum ar fi metilfenidatul sau amfetaminele. Aceste medicamente pot ajuta la cresterea nivelului de dopamina din creier, ceea ce poate imbunatati atentia si concentrarea.

Combinarea terapiei comportamentale si farmacologice: Uneori, o combinatie de terapie comportamentala si medicamente poate fi cea mai eficienta metoda de tratament pentru ADHD. Alegerea tratamentului depinde de nevoile individuale ale copilului si de gradul de severitate al simptomelor.

Este important sa discutati cu un medic specialist in ADHD inainte de a incepe orice forma de tratament. Tratamentul ADHD este individualizat si poate fi ajustat in functie de nevoile si reactiile individuale ale copilului.

Daca exista suspiciunea ca copilul are ADHD, este important sa discutati cu medicul de familie sau pediatrul copilului. Acestia pot face o evaluare initiala si pot recomanda un specialist in ADHD sau un psiholog clinician cu experienta in diagnosticarea si tratamentul copiilor cu ADHD.

De asemenea, este important sa discutati cu profesorii copilului, deoarece acestia pot oferi informatii valoroase despre comportamentul si performanta scolara a copilului. Ei ar putea recomanda evaluarea copilului de catre un specialist in ADHD sau pot colabora cu un specialist pentru a dezvolta un plan de tratament adecvat si un program educational individualizat pentru copil.

Daca aveti suspiciuni ca copilul dumneavoastra are ADHD, va rugam sa nu ezitati sa contactati cu incredere psihologul clinicii noastre.

Otita

Otita

Otita este o inflamatie a urechii, care poate fi cauzata de o infectie bacteriana sau virala. Aceasta afectiune este mai frecventa la copii decat la adulti. Exista trei tipuri principale de otita: otita externa, otita medie si otita interna. Otita externa este o inflamatie a canalului urechii externe, otita medie este o inflamatie a urechii medii si otita interna este o inflamatie a urechii interne.

Simptomele

Simptomele otitei la copii pot varia in functie de varsta copilului si de tipul otitei. In general, simptomele pot include:

Durere in ureche: Copiii mai mici pot fi iritabili si plangaciosi, iar cei mai mari pot descrie durerea ca fiind ascutita sau arzatoare.

Febra: Copiii pot avea febra in timpul otitei, iar aceasta poate fi ridicata sau foarte ridicata, in functie de severitatea infectiei.

Probleme de auz: Copiii pot sa se planga ca nu aud bine sau pot avea probleme de auz temporare.

Schimbari de comportament: Copiii pot fi agitati, nelinistiti sau pot avea dificultati in a dormi.

Dureri de cap: Copiii pot avea dureri de cap sau pot fi mai sensibili la lumina.

Scurgeri din ureche: Uneori, urechile copiilor pot secreta lichid sau puroi.

Cele trei tipuri principale de otita sunt:

Otita externa – este o inflamatie a canalului auditiv extern, care este canalul care duce de la urechea exterioara pana la timpan. Acest tip de otita poate fi cauzat de expunerea la apa, iritatii sau infectii bacteriene si este, de obicei, mai frecvent la persoanele care inoata sau care se spala pe cap frecvent.

Otita medie – este o inflamatie a urechii medii, care este spatiul umplut cu aer situat in spatele timpanului. Acest tip de otita este, de obicei, cauzat de o infectie bacteriana sau virala si poate fi dureroasa. Otita medie este frecvent intalnita la copii si poate fi asociata cu simptome cum ar fi febra, durere de ureche si o senzatie de ureche blocata.

Otita interna – este o inflamatie a urechii interne, care este responsabila pentru echilibru si auz. Acest tip de otita poate fi cauzat de o infectie bacteriana sau virala, dar poate fi si asociat cu alte conditii, cum ar fi otita medie netratata. Simptomele otitei interne pot include pierderea auzului, ameteli, greata sau varsaturi si probleme de echilibru.

Diagnostic

Medicul va incepe prin a evalua simptomele raportate de pacient si poate efectua urmatoarele proceduri:

Examinarea urechii – medicul poate examina urechea cu ajutorul unui otoscop, un instrument care permite vizualizarea canalului urechii si a timpanului. Aceasta poate ajuta la detectarea inflamatiei si a altor semne care sugereaza otita.

Teste auditive – medicul poate efectua o serie de teste auditive pentru a evalua pierderea auzului si pentru a determina daca aceasta este legata de otita.

Analize de laborator – in cazurile severe de otita, medicul poate recomanda teste de sange sau de cultura a urechii pentru a identifica agentul cauzal al infectiei si pentru a determina daca este necesar un tratament cu antibiotice.

In cazurile mai rare de otita interna, medicul poate recomanda teste suplimentare, cum ar fi imagistica prin rezonanta magnetica (IRM) sau tomografia computerizata (CT) pentru a evalua structurile interne ale urechii.

Tratamentul

Analgezice: Medicamente precum paracetamolul sau ibuprofenul pot ajuta la reducerea durerii si a febrei.

Tratament antibiotic: Daca otita este cauzata de o infectie bacteriana, medicul poate prescrie antibiotice. Este important sa urmati cu atentie indicatiile medicului cu privire la durata si dozajul tratamentului.

Picaturi auriculare: Pentru otita externa, medicul poate prescrie picaturi auriculare cu proprietati antiinflamatorii sau antimicrobiene.

Interventii chirurgicale: In cazurile rare si severe de otita, cum ar fi otita medie recurenta sau persistenta, medicul poate recomanda interventii chirurgicale precum timpanotomia sau inserarea de tuburi de timpan pentru a reduce durerea si a preveni complicatiile.

Preventie

Iata cateva sfaturi care va pot ajuta sa preveniti otita:

Evitati expunerea la fumul de tutun si la poluare. Acesti factori pot irita caile respiratorii si pot creste riscul de infectie.

Spalati-va pe maini frecvent si incurajati membrii familiei sa faca acelasi lucru. Acest lucru poate ajuta la prevenirea raspandirii virusurilor si bacteriilor care pot cauza otita.

Evitati sa intrati in contact cu persoanele bolnave. In special in timpul sezonului rece, evitati sa va expuneti la persoane cu raceala sau gripa.

Inotul si scufundarile pot creste riscul de otita, mai ales daca apa este contaminata. Inainte de a inota, asigurati-va ca apa este curata si ca piscina este bine intretinuta.

Nu folositi bete de urechi sau obiecte ascutite pentru a curata urechile. Acestea pot irita canalul urechii si pot crea oportunitati pentru bacterii sa patrunda in ureche.

Mentineti o igiena buna a urechilor. Acest lucru poate include curatarea blanda a urechilor cu apa si sapun, utilizarea unui uscator de par pentru a elimina umezeala si evitarea utilizarii obiectelor ascutite sau tampoanelor de bumbac.

Vaccinurile pot ajuta la prevenirea unor infectii care pot duce la otita, cum ar fi gripa si pneumococul.

Daca suspectati ca Dvs. sau copilul dumneavoastra are otita va rugam sa consultati cu medicul ORL din cadrul clinicii Medexpert, pentru a primi un diagnostic si un tratament adecvat.